Dacă ar fi să fiu sincer cu propria persoană, ar trebui să recunosc că sunt leneș. Nu chiar atât de leneș ca leneșul cu posmagii muieți, dar am perioade când mi se pare că nu aș mai avea mult până acolo.
Să nu mă înțelegi greșit, fac multe chestii. Clienții sunt mulțumiți: calitate brici, cod curat, optimizări. Și pe cât posibil încerc să livrez mai mult decât am promis. Nu-i chiar totul la timp, dar la asta lucrăm și o să ne putem ține de termeni mai bine pe viitor.
Dar dacă nu stă cineva cu biciul bâta după mine nu reușesc să mă motivez. Stau și fut buha. După 5 minute mă trezesc că mă dau pe net și citesc articole interesante ori mă uit la clipuri stupide.
Sunt un idealist și tind să cred că nu vreau să livrez ceva (ce ar fi pentru mine) pentru că nu e perfect. Și asta e un pic ciudat. Totul se petrece la nivel de subconștient. Eu știu că nu există perfecțiune. Prin definiție omul e imperfect, de unde rezultă că orice creație a omului are găurile ei. Mai mici, mai mari. Dar sunt. Noi putem să dăm ce avem mai bun și gata. Am pus punct frazei. Eventual mai recitim odată pentru greșeli majore și dăm drumul textului.
Dacă am sta să lingem o pictură până arată o fotografie, și dup-aia încă ceva ture că tot nu e bine nu facem nimic. Mai bine 10 tablouri finisate corect decât unul care să nu fie gata niciodată. Sau greșesc? Ar trebui să stau până are totul nota 11 din 10? Că doar nu am pe cine să dezamăgesc. Ăsta sunt eu. Asta am putut să fac în timpul avut la dispoziție. Gata. Am închis un capitol și mergem mai departe.
Dar nu. Omulețul care îmi vorbește nu e mulțumit. De ce să îi arăt cuiva o chestie nefinisată? Dacă mă trage în jos? Dacă era mai bine dacă nu puneam un căcat semifinisat pe masă? Măcar dacă e un căcat, să fie cel mai mare și mai puturos căcat din lume, să știu că am cu ce mă lăuda.